"Doamne, iată acela pe care iubeşti, este bolnav" (Ioan, Cap. 11)

Suflete care suferiţi în voi înşivă şi în trupul ce-l purtaţi, faceţi adesea această scurtă rugăciune către Domnul şi ziceţi cu căldură: "Doamne, iată acela pe care iubeşti, este bolnav" . Trupul meu, obosit de durere, nu este decât o rană. Sufăr cumplit. Nu am odihnă nici noaptea, nici ziua. Boala a sfărâmat oasele mele ca un leu furios. Frigurile arzătoare mă chinuiesc. Această casă de lut, ce ai binevoit a mi-o da spre locuinţă, este aproape să cadă în ruine, dacă Tu nu o vei sprijini în grabă şi nu vei opri răul ce mă chinuieşte.

"Acela pe care Tu iubeşti este bolnav" - puterile mă părăsesc, iar sufletul meu, apăsat de suferinţele trupului, nu poate să se înalţe către Tine. Adeseori curajul şi răbdarea îmi lipsesc cu totul. Uit bunele hotărîri, şi poate adesea îmi scapă suspine şi cuvinte de cârtire. O, Doamne! nu mă părăsi! Tu, Care m-ai iubit atâta, Care m-ai încărcat de binefacerile Tale! Acum, mai mult decât oricând, cunosc câtă trebuinţă am de ajutorul Tău. Cu ce pot să-mi ajute oamenii cei slabi şi neputincioşi ca şi mine? Acum cunosc din experienţă că Tu eşti singura mea tărie şi mângâiere, şi că fără de Tine nu voi putea face nimic.

Iată, acest trup, pe care Tu l-ai alcătuit din ţărână şi l-ai însufleţit, este prada stricăciunii - binevoieşte a-mi trimite vindecare. Iar dacă ai hotărât să mă cureţi prin suferinţă, trimite-mi, Preaîndurate, tărie şi răbdare. Fă ca să-mi aduc aminte de rănile ce Tu le-ai suferit, în vremea patimilor Tale, pentru mântuirea mea.

Iată sufletul, ce atât l-ai iubit, încât Te-ai dat pe Tine la moarte, pentru ca să-l răscumperi, este în suferinţele cele mai cumplite - grăbeşte-Te să-l ridici! Fie-Ţi milă de durerile mele, ca altădată de Lazăr! Zi şi pentru mine: "Eu venind, îl voi vindeca pe el"! Dacă ceasul eliberării de aici n-a sosit, atunci spune numai un cuvânt, şi mă vei vindeca. Tu eşti ajutorul celor din nevoi. Vezi suferinţele şi durerile mele şi vino în ajutorul făpturii Tale, pe care ai răscumpărat-o cu scump sângele Tău.

Voi cugeta necontenit că suferinţele vin din cauza greşelilor mele şi că Tu, fiind fără de păcat, ai pătimit ca să mă ridici pe mine din stricăciune şi din moarte, şi aceast gând mă va întări, până în clipa în care bunătatea Ta va considera că-mi poate spune şi mie: "Scoală, ia-ţi patul tău şi umblă!"

"Căîle Tale Doamne arată-mi, şi cărările Tale mă învaţă" (Psalm 24)

Ce am greşit înaintea lui Dumnezeu, de mă pedepseşte atât de cumplit? Iată ce auzim spunând, în fiecare zi, pe aceia care, în suferinţele provocate de boli, nu văd decât o certare a dreptăţii dumnezeieşti. Chiar şi Apostolii erau în aceeaşi amăgire atunci când Îl întrebau pe Mântuitor despre orbul din naştere: cine a greşit? Iar El le răspundea: "Nici acesta n-a greşit, nici părinţii lui, ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu".

Dacă bolile ar fi întotdeauna o pedeapsă pentru păcate, pentru ce atunci vedem atâţia oameni, care petrec în nelegiuiri, bucurându-se de o desăvârşită sănătate, în vreme ce atâtea făpturi virtuoase îşi petrec mare parte a vieţii lor în suferinţe şi boli? Încetează deci să te plângi, când eşti bolnav, ca şi cum ai suferi pentru greşelile pe care le-ai făcut.

Aceasta dovedeşte că nu dreptatea dumnezeiască este cea care ne pedepseşte, ci milostivirea Sa, care ne încearcă prin suferinţe, ca pe măsură ce suferinţele noastre se adaugă, sufletul se întăreşte. Omul cel din lăuntru se desăvârşeşte pe măsură ce omul cel din afară se strică. Bolile slăbesc patimile trupeşti, iar sufletul îşi păstrează mai uşor curăţenia sa. Pentru ce te întristezi că ai pierdut unul din mădularele tale, când sufletul tău n-a pierdut din tăria sa?

Numai bolile sufleteşti sunt într-adevăr rele, şi cu toate acestea noi prea puţin luăm aminte la acestea. Să nu gândim niciodată astfel.

O, Dumnezeul meu! fie ca, ori de vom trăi, ori de vom muri, să se facă toate pentru mărirea Ta!

Fă ca toate cele ce ne vin din dreapta Ta judecată şi din înţelepciunea Ta să le primim cu răbdare şi mulţumire, şi din toate să tragem folos sufletesc!

Voi socoti fericiţi pe cei care suferă cu răbdare, căci şi prin ei se preamăreşte Dumnezeu.

Voi cunoaşte că oricare din suferinţele noastre este un adaos la meritele noastre, fiindcă prin suferinţă ne întărim în lucrarea faptelor bune.

"Toate le pot întru Cel ce mă întăreşte" (Filipeni 4)

Bolile şi moartea sunt uneori pedeapsa păcatelor noastre, se cuvine dar să le primim, şi pe una şi pe alta, cu răbdare. Durerea ne face să suferim şi să plângem, dar Însuşi Dumnezeu-Omul Iisus a vărsat lacrimi pe Cruce, ca să ne arate că nesimţirea nu este o virtute.

Dar Dumnezeu, Care ne încearcă prin suferinţă, nu ne lipseşte de tăria trebuincioasă pentru a putea noi să primim povaţa durerilor, asfel încât, dacă vom cădea pradă deznădejdii, să nu avem nici o scuză. Deci această disperare nu poate fi decât din slăbiciunea şi lipsa noastră de curaj. Nimeni nu-şi poate închipui cât este omul în stare să sufere, când are o voinţă tare şi o hotărâre statornică.

Ce sunt neodihna şi supărările pricinuite de boli, pentru care atât ne plângem? La câtă neodihnă, la câte supărări nu ne supunem noi de bunăvoie, câte lipsuri suferim, numai şi numai ca să satisfacem nişte patimi pierzătoare! Câte nopţi fără somn petrece desfrânatul, iubitorul de argint, jucătorul de cărţi şi ambiţiosul! La câte osteneli nu se supun ostaşii, pentru iubirea de slavă pământească! În câte nevoi cad negustorii, care călătoresc pe luciul mărilor şi prin pustiuri nelocuite, pentru pofta aurului. Iar când trebuie să ne îmbărbătăm şi să suferim cu curaj câteva zile de boală, ne văităm, plângem şi cârtim? Pentru ce omul numai atunci să aibă putere, când face un lucru din propria lui voie? Iar când Dumnezeu îi trimite o încercare, să fie atât de slab şi fără curaj?

Adevăratul creştin însă nu face aşa, el ştie să sufere. Rezemat în credinţă şi nădejde, merge cu curaj pe calea suferinţelor şi a durerilor, luând hotărârea de a purta cu răbdare jugul apăsător, care este pus pe fiii lui Adam, de când păcatul a intrat în lume.

Dumnezeul meu, facă-se voia Ta! Iată tot răspunsul meu împotriva cârtirilor, pe care trupul mă sileşte a le rosti. Puterea acestor cuvinte este atât de mare, încât omul se odihneşte pe patul durerii, mai liniştit decât pe patul desfătărilor. În acestă privinţă, o dovadă de nezdruncinat este mulţimea Mucenicilor, care ne stau pildă.

Dumnezeule, eu sunt gata să sufăr toate cu răbdare, ajută slăbiciunii mele!

"Toate le pot prin Cel ce mă întăreşte pe mine".

Ca să mă încurajez, voi cugeta la toate câte le suferă oamenii în această lume ca să-şi satisfacă patimile lor.

De ce să nu sufăr eu pentru Dumnezeu, ceea ce alţii suferă ca să câştige bogăţii, cinstiri şi plăceri ale acestei vieţi?

"A trebuit ca Hristos să sufere" (Sf. Pavel)

O, voi! pe care o boală cumplită vă ţine pironiţi pe patul durerii! deschideţi ochii voştri cei obosiţi, pe jumătate închişi, şi ridicaţi-i la Cruce! Acel cap încoronat cu spini, acele mâini şi picioare pătrunse de piroane, acea coastă împunsă cu suliţa şi acel trup acoperit de răni - vă vor vorbi cu mai multă putere decât toţi învăţaţii şi decât toate cărţile din lume. Acela pe Care Îl vedeţi suferind astfel este singurul Fiu al lui Dumnezeu, mai drept decât toţi drepţii, Care păcat n-a făcut, nici s-a aflat vicleşug în inima Lui şi Care se jertfeşte pentru păcatele noastre.

Crezi tu că durerile tale sunt ca ale Sale? Capul tău, care arde de friguri aprinse, îţi pricinuieşte dureri mai iuţi decât cununa de spini? Limba ta este atât de uscată, cum era a Sa, când a zis de pe Cruce: "Mi-e sete" şi ucigaşii Lui I-au dat oţet amestecat cu fiere? Trupul tău este atât de obosit şi atât de slab, cum era al Său, când a ajuns la locul Căpăţânii, după ce pierduse atâta sânge, purtând greaua povară a Crucii? Şi pe lângă aceste răni, la care nu se poate gândi cineva fără groază, s-au adăugat acelea făcute în mâinile şi picioarele Sale, când L-au spânzurat pe Cruce - acestea erau oare mai puţin dureroase?

Fie cât de cumplite suferinţele tale, gândeşte-te că tu suferi pentru păcatele tale, iar Fiul lui Dumnezeu a suferit nevinovat, şi în suferinţele Sale se ruga pentru ucigaşii Lui, zicând: "Iartă-le lor Părinte, că nu ştiu ce fac!"

Deşi împreună cu Hristos sunt răstignit prin suferinţe, nu mă voi coborî de pe acestă cruce până când va voi El.

Iisus Mântuitorul şi dragostea mea S-a spânzurat pe Cruce - voiesc să-I urmez Lui cu dragoste şi răbdare.

În clipele în care suferinţele mele vor fi mai mari, voi ridica ochii la Iisus cel răstignit şi voi uni durerile mele cu ale Sale.

Dacă vreodată deznădejdea se va apropia de inima mea, îmi voi aduce aminte că Hristos a trebuit să sufere ca să intre în slava Sa - şi eu trebuie să sufăr ca să dobândesc iertarea păcatelor mele.

"Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe singurul Său Fiu L-a dat" (Sf. Pavel)

Care inimă cu adevărat creştină nu se umileşte la vederea Crucii lui Hristos? Înseamnă să fi pierdut cineva orice simţământ de credinţă, ca să poată trece cu nebăgare-de-seamă pe lângă acest semn al mântuirii noastre. Crucea este o voce care strigă neîncetat oamenilor: "Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe singurul Său Fiu L-a dat"!

A iubi este a suferi. Cine ne-a arătat mai multă dragoste decât Iisus Hristos, Care a suferit pentru noi până la moarte pe Cruce?

Iubim noi oare pe Dumnezeu? Ca să ştim aceasta să cercetăm ce I-am dat noi Lui, sau ce am fi gata să-i dăm, dacă ne-ar cere.

Iubim noi pe Iisus Hristos? Îi aducem noi dragoste pentru dragoste? Ce am suferit până acum pentru El? Aici, jos, nu este adevărată dragoste fără suferinţă.

Crucea, care ne vorbeşte cu atâta elocvenţă de dragoste lui Dumnezeu către noi, oare nu ne mustră de asemenea pentru nemulţumirea şi împietrirea inimii noastre? Noi, în loc să jertfim, ce avem mai scump, pentru dragostea lui Dumnezeu, nu Îi dăm nimic. Nu suferim nimic pentru Răscumpărătorul nostru. Crucea Lui ne îngrozeşte şi nu voim niciodată s-o purtăm cu El, suferind cu răbdare ispitele şi bolile ce ne vin în această viaţă. Aşadar, Îl iubim noi oare?

Sfântul Ignatie, în ajunul zilei când urma să fie dat fiarelor sălbatice, pentru că nu voia să se lepede de credinţa sa, zicea creştinilor care erau lângâ el: "A cum încep a mă face ucenic a lui Iisus Hristos"! Oare eu ce sunt?

Cine-mi va da, o, Dumnezeul meu, puterea să Te iubesc, aşa cum Tu ne-ai iubit pe noi? O, Cruce! care străluceşti de dragostea lui Iisus, aprinde inima mea!

Doamne! fă ca să Te iubesc, adică să sufăr pentru Tine.

De câte ori voi vedea Crucea, voi zice cu Apostolul: "Astfel a iubit Dumnezeu lumea", şi mă voi deprinde să jerfesc tot şi să sufăr orice pentru dragostea Sa cea nemărginită, ce a arătat-o pentru mine.

"Iată acum ziua mântuirii" (Corinteni 11)

Între aceia care se bucură acum de fericirea nesfârşită, sunt fără îndoială mulţi care îşi datorează mântuirea lor bolilor ce i-au muncit, mai înainte de a-i chema Dumnezeu la Sine.

Un oarecare trăia în mijlocul desfătărilor şi plăcerilor vieţii, robit cu totul de bunurile pământeşti. Lunile, anii curgeau pentru el presărate cu flori, fără să-şi aducă aminte de mântuirea sa cea veşnică şi de folosul nemuritorului său suflet. Ce ar fi ajuns dacă, fără veste, l-ar fi răpit moartea ca un fur şi dacă n-ar fi fost izbit de o boală grea, cel puţin câteva zile? Dar Dumnezeu a fost şi mai milostiv cu el şi i-a trimis o boală îndelungată. Asfel a trebuit să înceteze cu plăcerile amăgitoare ale lumii şi să îmbrăţişeze lucrul mântuirii.

Singurătatea, în care boala îl sileşte să stea, îi dă timp de a-şi veni în fire şi de a se gândi la faptele sale trecute. Şi când a avut nevoie de mângâiere şi n-a aflat-o împrejurul său, atunci şi-a adus aminte de Dumnezeu şi de religia Sa; a cugetat la moarte, şi la veşnicie şi s-a întors din inimă către Dumnezeu.

O, cât de preţioase au fost pentru el suferinţele! Astăzi le binecuvânteză în locaşurile cereşti, căci fără ele ar geme acum în aşteptarea muncilor de veci, pregătite pentru toţi aceia care îşi irosesc viaţa în plăceri, în desfătări, în părăsirea faptei bune şi în uitarea de Dumnezeu.

Zilele bolilor şi ale suferinţelor sunt deci zile de mântuire pentru un mare număr de oameni, care fără acestea s-ar pierde pe vecie. Dumnezeu nu-i ceartă decât pentru ca să-i vindece, şi suferinţele ce le trimite sunt daruri ale milostivirii Sale.

Lumea poate să judece cu totul altfel, dar aceste judecăţi nu se potrivesc cu duhul credinţei, neprivind lucrurile acestei vieţi,decât numai în legătura lor vremelnică. Noi însă, care am primit darul lui Iisus Hristos, să privim totdeauna, ca pe cel mai mare bine, toate acelea care ne cheamă la datoriile noastre şi ne pricinuiesc mântuirea cea veşnică. Adevăratul rău pe pământ nu este decât acela care ne face să pierdem sufletul nostru. Cât de mare este numărul creştinilor pentru care "norocul", plăcerile şi o sănătate mereu înfloritoare, au ajuns răul cel mai mare, neîngrijind de mântuirea lor şi pierzându-se pe vecie!

Noi să ne bucurăm de bunătăţile lumii cu mulţumire, căci acestea sunt daruri ale bunătăţii dumnezeieşti, atunci când le întrebuinţăm bine şi pentru mărirea Sa. Dar dacă suntem lipsiţi de acestea, să ne aducem aminte că cea mai sigură cale care duce la cer este calea suferinţelor.

Dumnezeule! Tu baţi adeseori trupul, ca să mântuieşti sufletul nostru.

Fie ca mai bine să sufăr pe pământ toată viaţa mea iubindu-Te, decât, fiind plin de "noroc" şi satisfacţii, să Te uit o singură zi!

Voi privi relele acestei vieţi ca un izvor de merite pe vecie.

Îmi voi aduce aminte, când voi vedea suferind pe cei dragi, că zilele suferinţei sunt zilele mântuirii şi mă voi sili să le insuflu şi lor aceste mântuitoare gânduri.

"În ziua necazului am căutat pe Domnul" (Psalm 76)

Puţini oameni caută pe Domnul în zilele lor fericite, dar mulţi se întorc la El în zilele de suferinţă şi de întristare. De aici urmează să cunoaştem că încercările acestei vieţi sunt pentru folosul suferinţelor noastre. Şi dacă vom judeca lucrurile de aici cu duhul credinţei, vom cunoaşte că cei ce suferă în lume sunt fericiţi. Dar lumea nu gândeşte aşa şi nu priveşte decât la clipele de faţă, în schimb Evanghelia ne învaţă să reducem toate la mântuirea noastră cea veşnică.

Care vreme este mai potrivită, decât cea a bolilor, pentru a ne aduce aminte de zilele trecute şi a cugeta la anii veciei? Cât timp este cineva sănătos, îndeletnicirile neplăcerilor şi plăcerilor vieţii fac ca zilele şi anii să treacă, fără a mai putea gândi cum se cuvine la lucrul cel mare al mântuirii, la faptele zilelor trecute şi la vecia care ne aşteaptă după moarte. Dar când o boală oarecare ne ţine departe de zgomotul lumii, începem să ne gândim mai serios. Atunci suntem mai dispuşi să ascultăm glasul cel dinlăuntru al conştiinţei, iar acela ne cheamă la datoriile noastre religioase. Împotrivirile şi bolile dezvăluie strălucirea amăgitoare a lucrurilor lumii, care ne înşeală; ne fac să vedem zădărnicia lor. Odată lucrată în noi această fericită schimbare, nu suntem departe de Împărăţia lui Dumnezeu.

Aceia pe care nenorocirile şi bolile nu-i întorc la religie, sunt într-o împietrire, de care omul trebuie să se cutremure. Pe aceştia suferinţele îi întărâtă şi le împietresc inima, pe măsură ce mâna Domnului apasă peste ei şi, în loc să-şi îndrepte greşelile trecutului şi să se supună fără cârtire voinţei lui Dumnezeu care încearcă să-i vindece, ei se luptă de bunăvoie împotriva ei. Vai! acestor îndărătnici, care nu vor să se întoarcă nici după certările trimise de cel Atotputernic şi Preîndurat, că lor le va zice Domnul, cum le-a zis cândva şi evreilor: "Trupul vostru nu este decât o rană de la cap până la picioare, rănile voastre se înveninează din zi în zi. Unde este plasturele sau alifia?" În loc de căinţă pentru păcate, nu se aud din gura lor decât gemete, şi vai! poate hule şi blesteme! Dar dacă cineva are cea mai mică urmă de căinţă, pentru greşelile sale, nu face aşa, ci se smereşte sub mâna ce-l loveşte, iar bolile suferite cu răbdare se fac pricină de mântuire.

Când va înţelege omul interesul sufletului său şi va şti să tragă folos din relele şi suferinţele acestei vieţi? Fiindcă nu este în puterea omului să scape de nenorocirile ce-l apasă, de aceea să tragă folos din acestea pe vecie. Să caute pe Domnul în ziua necazului!

Dumnezeul meu! fă să-mi aduc totdeauna aminte de Tine, ca să nu greşesc în zilele fericite, iar în nenorociri să sufăr cu curaj.

Fă ca inima mea să nu fie niciodată îndărătnică şi neatentă la învăţăturile pe care Tu mi le dai, prin bolile şi durerile ce-mi trimiţi.

Când voi avea vreo durere sau boală, le voi privi ca pe o cercetare a Domnului, pe care mi-o face prin bunătatea Sa, ca să mă atragă la El.

Voi sfinţi timpul bolii gândindu-mă la anii petrecuţi cu sănătate şi voi privi durerile ca un mijloc curăţitor de păcate.

"Facă-se voia Ta!" (Matei, Cap. 6)

Acestă rugăciune, atât de scurtă, este cea mai frumoasă rugăciune pe care poate s-o rostească un bolnav, iar sentimentul, pe care ea-l exprimă, cuprinde tot ce cere Dumnezeu de la el, în starea dureroasă în care se află.

Un bolnav nu poate să se îndeletnicească cu datoriile stării sale: îngrijirea casei, trebuinţele familiei, îndatoririle slujbei sale, acestea îi sunt cu neputinţă a le împlini. Este de asemenea despărţit cu totul de societate, căreia îi este nefolositor prin slăbiciunea şi boala sa. Dar dacă întrebuinţează vremea bolii sale într-un chip folositor, dacă, ţinându-şi sufletul în linişte şi pace, va spune neîncetat către Dumnezeu: "Facă-se voia Ta", atunci va putea spune cu încredere că fiecare din ceasurile bolii sale vor fi pentru el comoară de binefaceri, iar zilele petrecute în neputinţa trupului vor pricinui sufletului său mântuirea veşnică.

Cu adevărat, această scurtă rugăciune şi sentimentele pe care le exprimă cuprind toate datoriile unui bolnav. Prin ea el săvârşeşte ceea ce nu este în stare să facă şi ajunge astfel să fie pentru el un izvor de merite. Creştini bolnavi! spuneţi în fiecare clipă, nu numai cu buzele, ci şi cu inima: "Facă-se voia Ta". Cu acesta aţi împlinit tot ceea ce se cere de la voi, în acestă stare de suferinţă.

Dumnezeul meu, fă ca voia mea să se unească cu voia Ta! Dă-mi darul ca să împlinesc cu răbdare ceea ce Tu porunceşti şi porunceşti tot ce voieşti!

În toate clipele vieţii mele nu voi căuta decât sfânta voie a lui Dumnezeu şi mă voi socoti pe mine nimic înaintea Lui.

Pentru ce orânduieşte Dumnezeu ca un tată, o mamă să fie împovăraţi de boli îndelungate, siliţi să nu se poată îngriji de copii şi de nevoile casei lor? Pentru ce astfel de încercări să nu fie lăsate numai acelora care sunt singuri, mai liberi şi care au mai puţine îndatoriri de împlinit către alţii?

Iată întrebări pe care adeseori şi le pun cei ce nu cugetă îndeajuns, că adică Dumnezeu rânduieşte toate lucrurile lumii cu bunătate şi înţelepciune. Când împovărează cu o boală grea pe un tată sau o mamă, El nu-i părăseşte. Bunătatea Sa toarnă milă în inimile simţitoare, pentru nevârstnicii lor copii. Nu este oare scris: "Tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, iar Domnul m-a luat sub apărarea Sa"?

Cu cât tatăl şi mama suferă cu răbdare ispitele şi bolile ce vin, cu atât binecuvântarea Domnului se coboară peste ei şi copiii lor. Mântuitorul nostru spunea: "Eu mă sfinţesc pentru aceia pe care Mi I-ai dat", adică sufăr, mă jertfesc pentru ei.

Părinţi creştini, o asemenea chemare aveţi voi pentru fiii voştri. După ce le-aţi dat viaţă trupească, sunteţi datori să lucraţi şi pentru mântuirea sufletelor lor şi prin suferinţele voastre cu tărie; să-i deprindeţi la răbdare, mărinimie de suflet şi lăsare cu totul în voia Domnului. Deci vărsaţi înaintea Lui rugăciunile voastre şi spuneţi-I Lui necazurile voastre, suferind cu mulţumire ispitele ce vin asupra voastră. Atunci veţi cunoaşte neîntârziat că acele ispite, pentru care alţii cârtesc şi poate şi hulesc, sunt izvor de binecuvântări.

Dumnezeul meu! celor ce Te iubesc pe Tine, toate li se lucrează spre bine. Toate căile Tale sunt pline de milă şi adevăr. Fă ca să mă supun şi să te binecuvântez întru răbdare!

Voi privi toate lucrurile ca fiind cârmuite de un Dumnezeu Preaînţelept şi Multmilostiv.

Nimeni nu are mai multă trebuinţă de ajutorul grabnic al Domnului decât bolnavul care suferă. Dar ce se cuvine să facă el, ca să fie vrednic de ajutorul Lui? Să-L cheme prin rugăciuni şi să se apropie de El, prin împărtăşirea dumnezeieştilor Taine. Nu este destul de trist că vedem o mulţime de bolnavi cum aleargă la doctori cu atâta sârguinţă, în vreme ce la doctorii sufleteşti nu se gândesc decât în clipele cele mai de pe urmă? Căutăm sănătatea trupului şi nu ne îngrijim de cea a sufletului. Însă una nu poate să stea fără cealaltă. Câteva ceasuri de întârziere pot să ne facă să pierdem acest lucru atât de folositor.

Pentru ce să aşteptăm ca bolnavul să ajungă în ceasurile cele mai de pe urmă, şi atunci să-i dăm ajutoarele şi mângâierile credinţei? Nu ştim noi că, pe lângă leacuri, liniştea cugetului şi mângâierile ce le dau rugăciunile făcute cu evlavie, de asemenea şi împărtăşirea cu sfintele Taine, sunt în stare să aducă o mare prefacere a suferinţelor trupeşti?

Ce dragoste oarbă! Suntem mulţumiţi să lăsăm pe un tată, o mamă, o soţie în osândă veşnică, temându-ne ca nu cumva să-i înspăimântăm cu aducerea aminte de moarte! Aceasta, într-adevăr, nu e dragoste, ci cruzime. Numai singură îndoiala că, prin neîngrijirea noastră am păgubit mântuirea fiinţelor ce ne sunt scumpe este în stare să otrăvească rămăşiţa zilelor noastre.

Unui bolnav îi trebuie să fie în unire mai strânsă cu Dumnezeu, pentru ca să sufere durerile cu răbdare şi să tragă din suferinţele sale învăţăminte folositoare pentru sufletul său. Aşadar, încă de la începutul bolii, se cuvine să alergăm la ajutorul credinţei, şi să nu aşteptăm până când nu mai avem nici o nădejde.

Ce-ar zice cineva de un om care, pregătindu-se pentru o călătorie, ar amâna facerea bagajului până în ultima clipă? Fără îndoială, l-am învinui că e neprevăzător şi fără de minte. Ce putem spune, deci, despre acei care, călătorind pentru vecie, întârzie din zi în zi să-şi facă pregătirile şi să-şi asigure o cale fericită? Toată boala care începe este o înştiinţare şi o vestire de plecare - de câte ori o boală uşoară nu ajunge primejdioasă în câteva ore! Mâine poate va fi prea târziu, pentru ce nu putem pune astăzi în ordine lucrurile conştiinţei noastre, printr-o mărturisire curată?

Încă o dată trebuie spus: chiar de ar scăpa cineva de moarte, tot are nevoie de folosul Sfintelor Taine, ca să sufere boala cu tărie şi să tragă folosul sufletesc. Dacă, însă, vrem să tragem folos din rugăciuni şi să câştigăm sănătatea, cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facem este de a ne împăca cu Dumnezeu prin pocăinţă.

O, Doamne! îmi voi aduce aminte în toate zilele vieţii mele de amărăciunea sufletului meu. Nu-mi voi împietri inima atunci când Tu faci ca să-Ţi aud glasul prin boală.

Îndată ce calea suferinţelor se va deschide înaintea mea, voi chema ajutorul Domnului.

Voi întrebuinţa şi ajutoare medicale, fiindcă ierburile vindecătoare sunt de la Dumnezeu - El a dat oamenilor înţelepciunea de a le cunoaşte şi folosi. Dar mă voi îngriji, înainte de toate, să-mi liniştesc conştiinţa şi să nu las totul până în ultimul moment, fiindcă nu este vorba numai de sănătatea trupului meu, ci şi de mântuirea cea veşnică a sufletului meu.

"Iată, Împăratul tău vine la tine" (Matei, Cap. 21)

Dacă Domnul nostru ar fi şi acum văzut pe pământ şi ar umbla prin cetăţile şi oraşele noastre, vindecând bolnavii, cum făcea cândva în Iudeea, cu ce grabă şi căldură L-ar chema fiecare în ajutorul celor ce suferă! Câţi I-ar zice, cum I-a zis sutaşul: "Doamne! fiul meu este aproape de moarte, vino, şi va trăi"!

Creştini puţin-credincioşi, Acest Mântuitor Atotputernic este şi acum în mijlocul nostru, deşi în chip nevăzut. Nu locuieşte El oare în Sfântul Altar? Oare se leapădă El vreodată să vină la cei ce-L cheamă? Să mergem, dar, cu grăbire şi să-L rugăm să intre în casa noastră, ca să ne vindece sau să mângâie pe rudele şi prietenii noştri, care sunt bolnavi.

Grăind preoţii cuvintele acestea: "pentru tămăduirea trupului şi a sufletului şi spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci", binecuvântarea Domnului se pogoară, atât asupra celui ce se împărtăşeşte, cât şi asupra celor ce stau de faţă. Cel mai smerit bordei se face mai strălucitor decât un palat, se face asemenea unei biserici, de îndată ce a intrat acolo preotul cu Sf. Împărtăşanie. Nu în zadar s-au grăit aceste cuvinte: "Pace casei acesteia!". Căci pacea Domnului se pogoară într-însa, şi umple de binefacerile sale pe toţi cei ce locuiesc acolo. O! zi de o mie de ori fericită pentru bolnavul care primeşte în acest chip cercetarea Dumnezeului mângâierilor! "Ce va răsplăti el Domnului pentru toate aceste binefaceri?"

Apoi atunci se cuvine oare asemenea daruri să întărzie cineva a le primi şi să le depărteze ca pe un lucru îngrozitor? Cei ce în timpul bolilor au încercat mângâierile credinţei ştiu cât sunt de folositoare şi câtă mângâiere dau ele omului care suferă.

"Doamne! nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi mă voi tămădui".

Inima mea şi trupul meu te doresc, numai întru Tine aflu adevărată mângâiere.

Nici o singură zi nu voi sta pe gânduri şi nu voi întârzia să Te primesc prin Sfânta Împărtăşanie, când voi fi bolnav, fiindcă tu eşti Doctorul cel adevărat şi Mântuitorul meu.

"Doamne Dumnezeul meu, am strigat către Tine şi m-ai vindecat" (Psalm 29;3)

"Doamne, de vei vrea, poţi să mă curăţeşti", zicea cândva un lepros către Iisus Hristos. Mântuitorul, văzând credinţa lui, i-a zis: "Voiesc, curăţeşte-te!" O, ce mare binefacere îţi este dată! nu întârzia să-ţi arăţi mulţumirea! Cel dintâi pas ce-l vei face, părăsindu-ţi patul tău de suferinţă, să fie spre treptele Altarului, ca să aduci mulţumiri Dumnezeului milostivirii, Care nu te-a părăsit în durerea ta.

Boala ta nu era spre moarte, ci ca să se arate mărirea lui Dumnezeu şi ca tu să tragi din aceasta folosul sufletului tău. Ai văzut de aproape porţile morţii şi adâncul veşniciei se deschisese înaintea ochilor tăi. Erai oare destul de pregătit ca să te cobori acolo? Ai simţit apropierea Preaînaltului şi Nepărtinitorului Judecător? Care ar fi fost soarta ta dacă ar fi trebuit să te înfăţişezi acum înaintea Lui? Dacă nu erai în pace cu cugetul tău, cât de mare urmează să-ţi fie mulţumirea către nemărginita Sa bunătate, Care, în îndurarea Sa, ţi-a mai prelungit timpul acestei vieţi! Dar nu te amăgi, acest preţios timp va trece curând, zile de boală vor veni iarăşi, şi cu ele sfârşitul netăgăduit al vieţii. Foloseşte-te de zilele ce-ţi rămân. Adu-ţi aminte de suferinţe şi cum îţi bătea inima, gândeşte-te la moarte şi, ştiindu-te nepregătit, pe viitor trăieşte în aşa fel încât să poţi aştepta liniştit cele mai de pe urmă minute ale tale!

Domnul, vindecându-te, îţi grăieşte aceste cuvinte: "Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!" Închină spre slujba Sa sănătatea ce ţi-a dăruit, că aceasta este binefacerea Sa.

Dacă, dimpotrivă, erai gata, pe cât poate omul să fie, ca să te înfăţişezi înaintea Celui veşnic, şi dacă, pe deasupra, mai aveai şi o sfântă dorinţă de a trece la o viaţă mai bună - supune-te voinţei Celui Preaînalt, Care te mai lasă în mijlocul luptelor lumii. Fără îndoială, lucrul tău nu este încă săvârşit pe pământ. Apostolul Pavel dorea să fie slobod de legăturile ce-l ţineau pe pământ, ca să se unească cu Iisus Hristos. Dar se supunea cu bucurie la prelungirea nemerniciei lui pe acest pământ, pentru ca să fie folositor acelora pe care îi botezase întru Domnul. Să ai în inima ta aceleaşi simţăminte. Fii gata să preamăreşti pe Dumnezeu, atât prin viaţa ta, cât şi prin moartea ta.

"Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului". Tu eşti Care baţi şi Care vindeci, mă supun Ţie fără cârtire.

Nu voi privi tămăduirea şi întorcerea mea la sănătate decât ca o vreme lăsată slăbiciunii mele, pentru ca să mă îndreptez şi să mă pregătesc de o moarte mai bună.

Ştiu că, după ce am văzut moartea aşa de aproape, mă fac mai vinovat de nu-mi voi schimba viaţa.

Voi primi din mâna lui Dumnezeu fie o viaţă de încercări şi suferinţe, fie o moarte care mă va elibera de toate acestea.

Facă-se voia Sa, şi nu a mea!