"Va merge omul în casa veciei sale. Ţărâna se va întoarce în pământul de unde a fost luată; iar duhul se va întoarce la Dumnezeu, Care L-a dat pe el" (Eclesiastul, Cap. XII, 5-7)

Iată, a sosit acea vreme pe care Sf.Scriptură o numeşte osteneală şi durere; ai ajuns acei ani de care, poate, ai zis adesea: "Nu-mi plac"! Soarele este pentru tine aproape de apus, şi puterile tale slăbite te părăsesc. Iată, acea bătrâneţe, care ţi se părea atât de departe, a sosit; de acum zilele ce-ţi rămân ai a le socoti cu ea.

În ce stare eşti tu acum? Cum vrei să petreci anii durerilor? Ai mers pe calea poruncilor? Te-ai îngrijit ca să ai zile senine şi liniştite la sfârşitul călătoriei tale? Bucură-te acum de plăcutele amintiri ale faptelor tale celor bune şi nădejdea să îndulcească durerile tale; încă puţin curaj şi lupta se va sfârşi. Dacă până acum, cu puţin timp înainte de a da socotelă, întocmai ca sluga cea necredincioasă şi leneşă, n-ai adunat nimic pentru vecie, dacă părul ţi-a albit pe cap fără ca inima ta să se facă mai înţeleaptă, dacă eşti încă rob al relelor tale aplecări - ah! ceasul a sosit ca să fii smuls din acest somn de moarte, în care eşti cufundat. Priveşte bătrâneţea ca pe un timp care separă mântuitor viaţa vrednică de osândă, pe care ai trăit-o, de moartea care te ameninţă atât de aproape. A sosit ceasul pentru a lepăda lucrurile întunericului şi a-ţi aduce aminte că ai un suflet de mântuit. Binecuvântează bătrâneţele care îţi aduc zile de odihnă, de singurătate şi de pocăinţă, foloseşte-te de aceste puţine zile şi grăbeşte-te să cugeţi la anii veciei, care nu se vor sfârşi niciodată.

Voi închina lui Dumnezeu restul zilelor mele şi povara bătrâneţelor.

Sunt oameni care trăiesc în nerânduiala patimilor şi au voinţa de a se întoarce într-o zi. Ei nu ar vrea să moară în starea în care se află, dar se mângâie cu gândul că sunt încă tineri, sau abia în vârsta coaptă, şi îşi dăruiesc încă ani mulţi. Iată pentru ce unii întârzie clipa întoarcerii lor. Aceste motive de întârziere însă nu sunt temeinice şi justificate, fiindcă timpul nu e în stăpânirea nimănui. Cei ce trăiesc în zgomotul plăcerilor şi se lasă târâţi de furtuna patimilor, se amăgesc lesne cu asemenea închipuiri, bazaţi poate pe sănătate şi tinereţe. Dar un bătrân nu-şi mai poate face asemenea idei. Vârsta şi slăbiciunile bătrâneţii îl împiedică, cu glas puternic, să-şi mai facă iluzii. Ceea ce pentru alţii este o îndoială, pentru el este sigur. Tânărul îşi poate încă dărui zile şi ani mulţi, dar bătrânul poate oare? El a văzut căzând pe tovarăşii tinereţilor sale. În fiecare zi, moartea a lovit, alături de el, pe vreo fiinţă cu care împărţea plăcerile şi bucuriile vieţii, sau, mai desluşit spus, rândurile s-au rărit atât de mult, încât omul se vede tot mai singur în locul unde trăieşte. Unde sunt prietenii copilăriei lui, părinţii, chiar şi prietenii tinereţii lui? S-au dus toţi acolo unde, peste puţin, va merge şi el. Ziua sa se apropie. Mâine, sau poate chiar astăzi, va suna şi pentru el ceasul. Ştim însă că timpul de acum nu este totul, sau ar trebui să ştim.

Putem lesne înţelege cum omul, aflându-se în floarea vârstei, poate să-şi facă idei greşite despre necunoscutul şi netăgăduitul ceas al morţii. Cum să creadă el că se află aşa de aproape de ceasul cel mai de pe urmă al lui, când se vede tânăr şi sănătos şi îşi poate dărui încă mulţi ani? Dar un bătrân cum poate să aibă aceste idei, când toate îi spun că sfârşitul este aproape? Când nu-şi poate dărui nu câţiva ani, ci nici câteva luni? Cu toate acestea, majoritatea oamenilor înaintaţi în vârstă îndepărtează, cu mare grijă, gândul morţii din minţile lor. Fără îndoială, ceasul acesta fiind aproape, de neînlăturat şi sigur, ne întoarcem ochii, ca să nu vedem adâncul ce stă deschis sub noi şi în care vom cădea peste puţin. De aceea bătrânul ascultă cu mare plăcere dacă i se vorbeşte de viitor, el, care mâine poate va coborî în mormânt. Tot aşa iubeşte să povestescă întâmplările depărtatului trecut, pe care le-a trăit, fără să-şi aducă aminte că acele întâmplări, cu cât sunt mai departe, cu atât sorocul este mai aproape. Astfel vedem, în fiecare zi, pe cei mai mulţi bătrâni prinşi de moarte fără de veste.

Ce este mai cumplit decât să fie prins cineva de acest ceas de pe urmă, în care, de la viaţa vremelnică trece la veşnicie, când, de la uitare de Dumnezeu, în care a petrecut tot timpul vieţii, vine înaintea Nepărtinitorului său Tribunal? După o petrecere de atâţia ani pe pământ, în care a trăit cu nepăsare, da, poate chiar uitând de cele mai sfinte datorii, colcăind de toate dorinţele şi de toată dragostea pentru lucrurile pământeşti, iată că, într-o clipă, este silit să le părăsească pe toate şi să rupă toate legăturile, care îl ţineau aşa de strâns legat de pământ, şi să meargă pentru a da socoteală, fără nici o pregătire, de urmările unei vieţi lungi, petrecută în păcate nenumărate. O! ce pericol! Ce pierdere înspăimântătoare! Ce lovitură de trăznet pentru un suflet trezit pe neaşteptate la porţile veşniciei!

Dumnezeul meu! fă să cunosc sfârşitul zilelor mele!

Creştine, sufletul tău e nemuritor, deci înalţă-te mai presus de dragostea acestui trup stricăcios, pe care vârsta îl face din zi în zi mai nesuferit. El este o casă de tină ce se dărâmă, nu mai este nici sigură, nici plăcută de a fi locuită. Ridică-ţi privirile către cer, acolo te aşteaptă un locaş veşnic, când vei părăsi acest loc de suferinţă. Ce mai ai de dorit pe pământ tu, care ai ajuns la acei ani de osteneală şi durere, de care vorbeşte Proorocul-Împărat? Tu trăieşti mai mult cu amintirile din trecut, iar vremea de acum nu-ţi dă decât suferinţe. Lucrul cel mai bun şi fericit care poate să ţi se întâmple este să schimbi acestă stare cu bucuriile veşnice, păstrate acelora care vor adormi plini de credinţă în Domnul.

Durerea, singurătatea şi urâtul sunt prea adeseori partea bătrâneţii, de unde urmează că mângâierile rugăciunii sunt mai trebuincioase acestei vârste decât oricărei alteia. Rugăciunea este înălţarea inimii către Dumnezeu, este o sfântă convorbire cu Făcătorul, iar acela care se roagă cu credinţă se desface de tot ce este pământesc. Căzut la picioarele tronului lui Dumnezeu, nu vede altceva decât bunătăţile cele veşnice. Ce doctorie puternică urmează, deci, să găsească în rugăciuni, acela care nu mai ţine de acestă viaţă decât prin dureri şi suferinţe! Lumea îl părăseşte pentru că nu se mai înţelege cu dânsa, toate se schimbă, toate se prefac împrejurul lui şi, cu încetul, pierde tot. Numai Dumnezeu îi rămâne, şi astfel el n-a pierdut nimic. Mai mult, el a câştigat tot, dacă se va lăsa în braţele lui Dumnezeu cu totul.

O, tu omule! care ai ajuns vârsta slăbiciunilor. Lumea te părăseşte, acea lume pe care atât ai iubit-o, pe care ai slujit-o cu atâta credinţă, dar Dumnezeu ţie Îşi deschide braţele, El este prietenul credincios, care nu te părăseşte niciodată. Lumea fuge de tine, nu se mai interesează în ceea ce te priveşte pe tine, dar Dumnezeu Îşi pleacă urechea la tine, cu luare-aminte, vorbeşte-I Lui prin rugăciuni şi fii încredinţat că totdeauna te va asculta. Puterile tale slăbesc, atât ale trupului cât şi ale sufletului, căci trupul apasă duhul. Numai prin rugăciune poţi să le însufleţeşti şi să faci să se înoiască tinereţile tale ca ale vulturului. A ne ruga este a ne uni cu Dumnezeu şi a ne împărtăşi din viaţa Sa. Rugăciunea vindecă slăbiciunile sufletului şi uşurează neputinţele trupului.

Nu întoarce faţa Ta de la mine, în ziua necazului meu.

Nu voi aştepta alte mângâieri decât cele care vin de la Dumnezeu şi le voi căuta prin rugăciune. Mă voi ruga din inimă, iar nu de ochii lumii, pentru ca să câştig răbdarea şi lăsarea în voia Domnului, atât de necesare fiecărui om, dar mai ales celor bătrâni.

Ce este moartea? Scăparea de ticăloşiile vieţii acesteia, slobozirea sufletului şi întoarcerea lui în adevărata patrie. Cel ce trăieşte într-o închisoare întunecoasă va privi oare cu groază ceasul eliberării sale? Dacă noi suntem încredinţaţi de credinţa noastră, ştim că trupul este închisoarea în care sufletul nostru trăieşte rob, în întuneric şi în neştiinţă, şi că ceasul morţii este ceasul eliberării lui.. Astfel privea moartea marele Apostol, când zicea cu atâta dragoste: "Doresc ca legăturile acestea pământeşti să se rupă, pentru ca să mă unesc cu Iisus Hristos". Toţi sfinţii au spus acelaşi lucru, toţi sfinţii au vorbit aşa. Îi auzim gemând pentru lungimea zăbovirii lor pe pământ, şi dorind cu înfocare a se sfârşi. "Când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? Cine îmi va da aripi ca de porumbel, ca să mă înalţ la locul odihnei mele?" Iată cum îşi arătau ei sfânta nerăbdare, cu care îşi aşteptau eliberarea lor. Dacă noi avem aceeaşi credinţă cu ei, dacă nădăjduim la aceleaşi bunătăţi veşnice, pentru ce atunci gândirea la moarte ne pricinuieşte atâta groază şi o înlăturăm din mintea noastră, când ni se înfăţişează?

Se cuvine, cu toate acestea, ca un bătrân, care are credinţă, să se silească să biruie frica morţii. Frica peste măsură nu este de înţeles decât la cei care n-au nădejde. Ucenicul lui Iisus Hristos ştia că moartea nu e decât un somn, o trecere la o viaţă mai bună sau, mai bine zis, pentru adevăratul creştin nu e moarte. Să se cutremure de moarte acela care a trăit în îndoieli privind adevărurile religiei, în necredinţă şi în felurite păcate, căci el are dreptate să se îngrozescă la gândul că, dacă această religie este adevărată, el este pierdut pe vecie! Dar acela care a fost răscumpărat prin Iisus Hristos, care poartă pe fruntea sa semnul Crucii şi are ca regulă a vieţii sale învăţăturile şi poruncile Evangheliei, nu are dreptate să se teamă mult de moarte. El grăieşte în fiecare zi lui Dumnezeu: "Facă-se voia Ta!" Şi când Dumnezeu îl va chema la El, oare nu va voi? Dacă ar fi în puterea lui să nu părăsească lumea şi ar primi să rămână pentru totdeauna aici, unde este credinţa lui? Unde este dragostea lui?

O, Mântuitorul meu! Tu, Care eşti învierea şi viaţa, păzeşte-mă de groaza morţii!

Greu lucru este, zice Apostolul, să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu. Şi care om ştie dacă el este vrednic de dragoste sau de ură? Acest gând este în stare să umple de frică inima unui bătrân, care peste puţină vreme, trebuie să se înfăţişeze înaintea nepărtinitorului Judecător, ca să dea socoteală de lunga sa viaţă. "Cine poate cunoaşte rătăcirile inimii? - se ruga David Domnului, zicând: de păcatele cele ascunse ale inimii curăţeşte-mă". Apostolul, după ce a recomandat credincioşilor să săvârşească cu frică şi cu cutremur lucrul mântuirii, arată că nu ştie nici despre sine cum va sta. "Mă tem, zice el, ca nu cumva, propovăduind altora, însumi să mă fac vinovat". Să nu ne mirăm, deci, când aducerea aminte de judecata cea mai de pe urmă umple de atâta frică pe atâţia creştini, care n-au trăit după duhul evanghelic. Câte zile întunecate în care inima n-a avut un singur gând pentru cer! Câtă răceală, câtă neorânduială în împlinirea datoriilor! Câte dorinţe vătămătoare! Câte fapte de ruşine şi nelegiuite! Câte nedreptăţi către aproapele! Cum nu se va cutremura, la aducerea aminte de ceasul cel de pe urmă, omul care a trăit astfel? Fericitul Ieronim, în pustia unde petrecea, în nevoinţele cele mai aspre şi în pustnicia cea mai desăvârşită, credea totdeauna că aude trâmbiţa cea mai de pe urmă, şi era cuprins de frică, aducându-şi aminte de viaţa sa din tinereţe.

Să fim deplin încredinţaţi că oamenii necurati nu vor intra în împărăţia cerurilor, deci ca să fii primit acolo trebuie să fi păzit curăţia sufletului nepătată, iar dacă, din nenorocire, ai pierdut-o, să o cureţi prin pocăinţă. Dar vai! cine se gândeşte în ziua de azi la acest adevăr mare şi înfricoşător? Îndată ce ne vedem plini de sănătate şi de bunăstare, ne lăsăm târâţi de vântul plăcerilor şi al grijilor lumii, iar când odihna silită a bolilor şi a bătrâneţii ne trage din acele amăgiri, atunci ni se perindă în minte gânduri umilitoare şi sufletul nostru este cuprins de durere. "Asupra mea s-a întărit mânia Ta şi toate valurile Tale le-ai adus peste mine! Peste mine au venit mâniile Tale, înfricoşările Tale m-au tulburat", zicea adesea Psalmistul. Ce stare dureroasă! Cu toate acestea , ea se poate preface într-o stare mântuitoare. De aceea Proorocul-Împărat cerea de la Dumnezeu ca să pătrundă trupul lui cu frica dreptăţii Sale cea răsplătitoare. Această frică este începutul înţelepciunii, ea insuflă căinţă pentru păcatele trecute şi slujeşte de apărare împotriva ispitelor de faţă. Dacă n-am fi pierdut niciodată din vedere judecata cea mai de pe urmă, n-am fi căzut în atâtea păcate, căci este scris: "Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale, şi în veci nu vei păcătui".

Dumnezeu este nu numai un judecător drept, ci de mila Sa este plin tot pământul şi bunătatea Sa acoperă cerurile. Frica ce ne-o insuflă judecăţile Sale trebuie să fie totdeauna unită cu dragostea şi nădejdea.

Tot ce s-ar putea spune despre dragostea unei mame pentru fiii săi nu este nimic în comparaţie cu dragostea lui Dumnezeu pentru noi, fiincă-şi are izvorul în dragostea cea nemărginită, care se întinde peste toată făptura. El ne spune: poate mama să-şi uite fiii săi? Şi chiar mama de i-ar uita pe aceştia, Eu nu te voi uita pe tine. Cât de dulce este această făgăduinţă! Cât de mângâietor poate fi acest gând pentru omul care, după ce a petrecut viaţa în păcate, voieşte să se întoarcă la Domnul, către seara vieţii! Să nu se teamă că Dumnezeul bunătăţii şi al milostivirii l-ar uita pe el, deşi omul L-a uitat toată viaţa. Păstorul cel bun l-a urmat în toate căile şi l-a întors din rătăcire, nu s-a depărtat de el, ci a aşteptat întoarcerea lui. Un cuvânt, un suspin, o lacrimă şi darul se revarsă cu prisos, acolo unde s-a înmulţit păcatul. La picioarele Crucii, mila şi judecata s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat. Acolo noi vom putea culege mântuitoarele roade ale acestei legături.

Care poate fi nădejdea unui bătrân, care a petrecut cei mai mulţi din anii vieţii sale în uitarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci când se întoarce la sfârşitul vieţii şi poate chiar aproape de ceasul morţii? Dacă iconomul cel credincios trebuie să intre sigur întru bucuria Domnului său, dacă nu este răsplătire decât pentru acela care s-a luptat bine, care va fi atunci răsplătirea celui ce a întârziat cu pocăinţa şi care a petrecut numai câteva zile cu împlinirea datoriilor? Iată ce vor spune cu îngrijorare atâtea suflete, care nu se întorc la Dumnezeu decât la sfârşitul vieţii, şi nu-I închină Lui decât rămăşiţa unei vieţi petrecută cu totul în robia lumii şi a patimilor. Dacă dumnezeiasca bunătate n-ar fi hotărât să ne punem această întrebare şi nu s-ar fi îngrijit să ne încredinţeze de adevărul ei, prea puţini oameni s-ar pogorî în mormânt cu dulcea nădejde de a câştiga bunătăţile cele veşnice, fiindcă, pe drept cuvânt, fiecare adună ce a semănat. Dar să ascultăm Sfânta Evanghelie. Ascultaţi, în mod deosebit, voi, bătrânilor care vă întoarceţi la Domnul, căci pentru mângâierea voastră Mântuitorul lumii a grăit această pildă: "Asemenea este împărăţia cerului cu stăpânul casei care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători la via sa, şi tocmindu-se cu lucrătorii câte un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Şi ieşind la al treilea ceas, a văzut pe alţii stând în târg fără de lucru, şi a zis şi acelora: mergeţi şi voi în vie şi ce va fi cu dreptul voi da vouă, iar ei au mers. Iarăşi ieşind într-al şaselea şi al noulea ceas, a facut asemenea. Iar într-al unsprezecelea ceas, ieşind din nou, a aflat pe alţii stând fără de lucru şi a zis lor: ce aţi stat aici toată ziua fără de lucru? I-au răspuns lui: nimeni nu ne-a tocmit pe noi. Zis-a lor: mergeţi şi voi în via mea, şi ce va fi cu dreptul veţi lua. Iar dacă s-a făcut seară, a zis Domnul viei către logofătul său: cheamă pe lucrători şi le dă plata lor, începând de la cei de pe urmă până la cei dintâi. Deci venind cei de la al unsprezecelea ceas, au luat câte un dinar, iar venind cei dintâi socoteau că vor lua mai mult, dar au luat şi ei câte un dinar. Iar după ce au luat, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând că aceştia de pe urmă numai un ceas au lucrat, şi i-a plătit întocmai cu noi, care am purtat greutatea zilei şi zăduful. Iar el, răspunzând, a zis unuia dintre ei: "Prietene, nu-ţi fac ţie strâmbătate. Au nu câte un dinar te-ai tocmit cu mine? Ia-ţi al tău şi mergi! Ce-ţi pasă că voiesc ca şi acestuia de pe urmă să-i dau ca şi ţie? Au doară nu mi se cade să fac eu ce voiesc cu ale mele? Au este ochiul tău viclean, pentru că eu sunt bun?"

Dumnezeul meu! fiindcă Te-am cunoscut şi Te-am iubit aşa de târziu, ajută-mi ca să nu pierd nici o zi din cele ce mi-au rămas.

Sfântul Pavel, după ce a îmbătrânit în apostolie, zicea plin de nădejde cerească: "Eu iată mă jertfesc, şi vremea despărţirii mele s-a apropiat; lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit mie cununa dreptăţii, pe care mi-o va da mie Domnul în ziua aceea, Judecătorul cel drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui".

Se poate să nu doriţi a vedea pe Acela Care a spus ucenicilor Săi credincioşi: "Iată, vin curând, şi plata va fi cu mine"? Voi gemeţi întru îndelungatul vostru exil, căci, câtă vreme veţi locui acest trup, sunteţi departe de Domnul, şi ca exilaţi din patria voastră. Doriţi să vă uniţi cu Iisus Hristos? Aveţi răbdare, că Domnul este aproape!

Vino, o, Iisuse, vino cu plata Ta!

Gata este inima mea, Dumnezeule! Gata este inima mea, deschide-mi corturile Tale.

Când voi intra în acest sfânt locaş? Că sufletul meu a însetat de Dumnezeul cel viu.

Sfântul bătrân Simeon a aşteptat ziua răscumpărării lui Israil, în toată curgerea lungii sale vieţi. Lui i s-a dat să vadă şi să poarte în braţe pe Acela Care era trimis Mântuitor de la Dumnezeu. În culmea bucuriei lui, a strigat: "Acum mă vei slobozi, Stăpâne, în pace, că au văzut ochii mei lumina pregătită neamurilor, ca să le lumineze, şi acum ei nu mai vor să vadă altceva pe pământ. Zilele călătoriei mele s-au împlinit, doresc să mă unesc în sânul lui Avraam cu părinţii mei, Patriarhii şi Proorocii". Câţi bătrâni, care au murit în buna credinţă, au cântat această cântare a eliberării înainte de a muri! Când Iisus Hristos se uneşte cu un suflet, care gustă dulceaţa dragostei Lui, acest suflet nu mai poate dori altceva decât să plece în pace din această lume şi să se unească cu Domnul. "Vai, zicea David, cât s-a prelungit nemernicia mea!"

Să ne închipuim un om care multă vreme a fost lipsit de lumină, când, în sfârşit, va zări o rază binefăcătoare a soarelui şi va vedea din nou frumuseţile firii, cu cât nesaţ priveşte şi cât de mult îşi doreşte ca legăturile ce-l ţin să se rupă, să se vadă odată slobod, spre a se bucura de aceste frumuseţi! De asemenea şi bolnavul, care zace de mai mult timp pe patul durerii, cât de mult îşi doreşte să se ridice şi să-şi dobândească sănătatea! Ce putem spune despre această dorinţă? Că se poate asemăna cu dorinţa sufletului creştinului adevărat, care arde să se unească cu Făcătorul pentru totdeauna şi să se bucure de vederea feţei Lui. Aflându-se omul în acestă fericită dorinţă, groaza morţii piere şi bătrâneţile, care îl apropie de mormânt, n-au nimic întristător. Însă pentru a părăsi viaţa, cu cuget liniştit şi cu nădejde, trebuie ca omul să fie sigur că, primind să piardă un bine, va câştiga altul mai mare. Dar ce om n-ar vrea mai bine viaţa şi fericirea veşnică, în locul unei vieţi plină de suferinţe şi gemete, sub povara anilor şi a neputinţelor? Poate numai cei al căror cuget e muncit de viermele deznădejdii şi al fricii.

ÎNCHEIERE