varianta cu diacritice

inapoi la cuprins

Gandul II - privind intoarcerea neintarziata - "Tu vei ispravi curand, aici pe pamant; vezi dar in ce stare te afli?"

Gandul III - privind pregatirea de moarte - "Fiul Omului va veni in ceasul in care nu veti gandi"

Gandul IV - privind moartea inainte de moarte - "Zilele anilor nostri au fost saptezeci, si la cei mai puternici optzeci de ani; iar ce este mai mult, nu este decat osteneala si durere"

Gandul V - privind bunatatile rugaciunii - "De este cineva trist, sa se roage"

Gandul VI - privind adevarata moarte - "Moartea imi este dobanda"

Gandul VII - privind haina nemuririi - "O moarte! cat este de buna judecata ta omului celui lipsit si scapatat de putere, cum si celui prea batran"

Gandul VIII - privind amintirea Judecatii - "Miluieste-ne pre noi Doamne, ca prea mult ne-am umplut de frica. Judecatile Tale ma umplu de spaima"

Gandul IX - privind frica si nadejdea - "Iubeste milostivirea si judecata Domnului"

Gandul X - privind ceasul al 11-lea - "Si s-au apropiat cei ce au venit la al unsprezecelea ceas si au luat si ei cate un dinar"

Gandul XI - privind sfarsitul calatoriei - "Iata, vin curand, si plata va fi cu mine, ca sa dau fiecaruia dupa faptele sale"

Gandul XII - privind intoarcerea din exil - "Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace"

Incheiere

________

"Va merge omul in casa veciei sale. Tarana se va intoarce in pamantul de unde a fost luata; iar duhul se va intoarce la Dumnezeu, Care L-a dat pe el" (Eclesiastul, Cap. XII, 5-7)

Iata, a sosit acea vreme pe care Sf.Scriptura o numeste osteneala si durere; ai ajuns acei ani de care, poate, ai zis adesea: "Nu-mi plac"! Soarele este pentru tine aproape de apus, si puterile tale slabite te parasesc. Iata, acea batranete, care ti se parea atat de departe, a sosit; de acum zilele ce-ti raman ai a le socoti cu ea.

In ce stare esti tu acum? Cum vrei sa petreci anii durerilor? Ai mers pe calea poruncilor? Te-ai ingrijit ca sa ai zile senine si linistite la sfarsitul calatoriei tale? Bucura-te acum de placutele amintiri ale faptelor tale celor bune si nadejdea sa indulceasca durerile tale; inca putin curaj si lupta se va sfarsi. Daca pana acum, cu putin timp inainte de a da socotela, intocmai ca sluga cea necredincioasa si lenesa, n-ai adunat nimic pentru vecie, daca parul ti-a albit pe cap fara ca inima ta sa se faca mai inteleapta, daca esti inca rob al relelor tale aplecari - ah! ceasul a sosit ca sa fii smuls din acest somn de moarte, in care esti cufundat. Priveste batranetea ca pe un timp care separa mantuitor viata vrednica de osanda, pe care ai trait-o, de moartea care te ameninta atat de aproape. A sosit ceasul pentru a lepada lucrurile intunericului si a-ti aduce aminte ca ai un suflet de mantuit. Binecuvanteaza batranetele care iti aduc zile de odihna, de singuratate si de pocainta, foloseste-te de aceste putine zile si grabeste-te sa cugeti la anii veciei, care nu se vor sfarsi niciodata.

Voi inchina lui Dumnezeu restul zilelor mele si povara batranetelor.

Sunt oameni care traiesc in neranduiala patimilor si au vointa de a se intoarce intr-o zi. Ei nu ar vrea sa moara in starea in care se afla, dar se mangaie cu gandul ca sunt inca tineri, sau abia in varsta coapta, si isi daruiesc inca ani multi. Iata pentru ce unii intarzie clipa intoarcerii lor. Aceste motive de intarziere insa nu sunt temeinice si justificate, fiindca timpul nu e in stapanirea nimanui. Cei ce traiesc in zgomotul placerilor si se lasa tarati de furtuna patimilor, se amagesc lesne cu asemenea inchipuiri, bazati poate pe sanatate si tinerete. Dar un batran nu-si mai poate face asemenea idei. Varsta si slabiciunile batranetii il impiedica, cu glas puternic, sa-si mai faca iluzii. Ceea ce pentru altii este o indoiala, pentru el este sigur. Tanarul isi poate inca darui zile si ani multi, dar batranul poate oare? El a vazut cazand pe tovarasii tineretilor sale. In fiecare zi, moartea a lovit, alaturi de el, pe vreo fiinta cu care impartea placerile si bucuriile vietii, sau, mai deslusit spus, randurile s-au rarit atat de mult, incat omul se vede tot mai singur in locul unde traieste. Unde sunt prietenii copilariei lui, parintii, chiar si prietenii tineretii lui? S-au dus toti acolo unde, peste putin, va merge si el. Ziua sa se apropie. Maine, sau poate chiar astazi, va suna si pentru el ceasul. Stim insa ca timpul de acum nu este totul, sau ar trebui sa stim.

Putem lesne intelege cum omul, aflandu-se in floarea varstei, poate sa-si faca idei gresite despre necunoscutul si netagaduitul ceas al mortii. Cum sa creada el ca se afla asa de aproape de ceasul cel mai de pe urma al lui, cand se vede tanar si sanatos si isi poate darui inca multi ani? Dar un batran cum poate sa aiba aceste idei, cand toate ii spun ca sfarsitul este aproape? Cand nu-si poate darui nu cativa ani, ci nici cateva luni? Cu toate acestea, majoritatea oamenilor inaintati in varsta indeparteaza, cu mare grija, gandul mortii din mintile lor. Fara indoiala, ceasul acesta fiind aproape, de neinlaturat si sigur, ne intoarcem ochii, ca sa nu vedem adancul ce sta deschis sub noi si in care vom cadea peste putin. De aceea batranul asculta cu mare placere daca i se vorbeste de viitor, el, care maine poate va cobori in mormant. Tot asa iubeste sa povestesca intamplarile departatului trecut, pe care le-a trait, fara sa-si aduca aminte ca acele intamplari, cu cat sunt mai departe, cu atat sorocul este mai aproape. Astfel vedem, in fiecare zi, pe cei mai multi batrani prinsi de moarte fara de veste.

Ce este mai cumplit decat sa fie prins cineva de acest ceas de pe urma, in care, de la viata vremelnica trece la vesnicie, cand, de la uitare de Dumnezeu, in care a petrecut tot timpul vietii, vine inaintea Nepartinitorului sau Tribunal? Dupa o petrecere de atatia ani pe pamant, in care a trait cu nepasare, da, poate chiar uitand de cele mai sfinte datorii, colcaind de toate dorintele si de toata dragostea pentru lucrurile pamantesti, iata ca, intr-o clipa, este silit sa le paraseasca pe toate si sa rupa toate legaturile, care il tineau asa de strans legat de pamant, si sa mearga pentru a da socoteala, fara nici o pregatire, de urmarile unei vieti lungi, petrecuta in pacate nenumarate. O! ce pericol! Ce pierdere inspaimantatoare! Ce lovitura de traznet pentru un suflet trezit pe neasteptate la portile vesniciei!

Dumnezeul meu! fa sa cunosc sfarsitul zilelor mele!

Crestine, sufletul tau e nemuritor, deci inalta-te mai presus de dragostea acestui trup stricacios, pe care varsta il face din zi in zi mai nesuferit. El este o casa de tina ce se darama, nu mai este nici sigura, nici placuta de a fi locuita. Ridica-ti privirile catre cer, acolo te asteapta un locas vesnic, cand vei parasi acest loc de suferinta. Ce mai ai de dorit pe pamant tu, care ai ajuns la acei ani de osteneala si durere, de care vorbeste Proorocul-Imparat? Tu traiesti mai mult cu amintirile din trecut, iar vremea de acum nu-ti da decat suferinte. Lucrul cel mai bun si fericit care poate sa ti se intample este sa schimbi acesta stare cu bucuriile vesnice, pastrate acelora care vor adormi plini de credinta in Domnul.

Durerea, singuratatea si uratul sunt prea adeseori partea batranetii, de unde urmeaza ca mangaierile rugaciunii sunt mai trebuincioase acestei varste decat oricarei alteia. Rugaciunea este inaltarea inimii catre Dumnezeu, este o sfanta convorbire cu Facatorul, iar acela care se roaga cu credinta se desface de tot ce este pamantesc. Cazut la picioarele tronului lui Dumnezeu, nu vede altceva decat bunatatile cele vesnice. Ce doctorie puternica urmeaza, deci, sa gaseasca in rugaciuni, acela care nu mai tine de acesta viata decat prin dureri si suferinte! Lumea il paraseste pentru ca nu se mai intelege cu dansa, toate se schimba, toate se prefac imprejurul lui si, cu incetul, pierde tot. Numai Dumnezeu ii ramane, si astfel el n-a pierdut nimic. Mai mult, el a castigat tot, daca se va lasa in bratele lui Dumnezeu cu totul.

O, tu omule! care ai ajuns varsta slabiciunilor. Lumea te paraseste, acea lume pe care atat ai iubit-o, pe care ai slujit-o cu atata credinta, dar Dumnezeu tie Isi deschide bratele, El este prietenul credincios, care nu te paraseste niciodata. Lumea fuge de tine, nu se mai intereseaza in ceea ce te priveste pe tine, dar Dumnezeu Isi pleaca urechea la tine, cu luare-aminte, vorbeste-I Lui prin rugaciuni si fii incredintat ca totdeauna te va asculta. Puterile tale slabesc, atat ale trupului cat si ale sufletului, caci trupul apasa duhul. Numai prin rugaciune poti sa le insufletesti si sa faci sa se inoiasca tineretile tale ca ale vulturului. A ne ruga este a ne uni cu Dumnezeu si a ne impartasi din viata Sa. Rugaciunea vindeca slabiciunile sufletului si usureaza neputintele trupului.

Nu intoarce fata Ta de la mine, in ziua necazului meu.

Nu voi astepta alte mangaieri decat cele care vin de la Dumnezeu si le voi cauta prin rugaciune. Ma voi ruga din inima, iar nu de ochii lumii, pentru ca sa castig rabdarea si lasarea in voia Domnului, atat de necesare fiecarui om, dar mai ales celor batrani.

Ce este moartea? Scaparea de ticalosiile vietii acesteia, slobozirea sufletului si intoarcerea lui in adevarata patrie. Cel ce traieste intr-o inchisoare intunecoasa va privi oare cu groaza ceasul eliberarii sale? Daca noi suntem incredintati de credinta noastra, stim ca trupul este inchisoarea in care sufletul nostru traieste rob, in intuneric si in nestiinta, si ca ceasul mortii este ceasul eliberarii lui.. Astfel privea moartea marele Apostol, cand zicea cu atata dragoste: "Doresc ca legaturile acestea pamantesti sa se rupa, pentru ca sa ma unesc cu Iisus Hristos". Toti sfintii au spus acelasi lucru, toti sfintii au vorbit asa. Ii auzim gemand pentru lungimea zabovirii lor pe pamant, si dorind cu infocare a se sfarsi. "Cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu? Cine imi va da aripi ca de porumbel, ca sa ma inalt la locul odihnei mele?" Iata cum isi aratau ei sfanta nerabdare, cu care isi asteptau eliberarea lor. Daca noi avem aceeasi credinta cu ei, daca nadajduim la aceleasi bunatati vesnice, pentru ce atunci gandirea la moarte ne pricinuieste atata groaza si o inlaturam din mintea noastra, cand ni se infatiseaza?

Se cuvine, cu toate acestea, ca un batran, care are credinta, sa se sileasca sa biruie frica mortii. Frica peste masura nu este de inteles decat la cei care n-au nadejde. Ucenicul lui Iisus Hristos stia ca moartea nu e decat un somn, o trecere la o viata mai buna sau, mai bine zis, pentru adevaratul crestin nu e moarte. Sa se cutremure de moarte acela care a trait in indoieli privind adevarurile religiei, in necredinta si in felurite pacate, caci el are dreptate sa se ingrozesca la gandul ca, daca aceasta religie este adevarata, el este pierdut pe vecie! Dar acela care a fost rascumparat prin Iisus Hristos, care poarta pe fruntea sa semnul Crucii si are ca regula a vietii sale invataturile si poruncile Evangheliei, nu are dreptate sa se teama mult de moarte. El graieste in fiecare zi lui Dumnezeu: "Faca-se voia Ta!" Si cand Dumnezeu il va chema la El, oare nu va voi? Daca ar fi in puterea lui sa nu paraseasca lumea si ar primi sa ramana pentru totdeauna aici, unde este credinta lui? Unde este dragostea lui?

O, Mantuitorul meu! Tu, Care esti invierea si viata, pazeste-ma de groaza mortii!

Greu lucru este, zice Apostolul, sa cazi in mainile Dumnezeului celui viu. Si care om stie daca el este vrednic de dragoste sau de ura? Acest gand este in stare sa umple de frica inima unui batran, care peste putina vreme, trebuie sa se infatiseze inaintea nepartinitorului Judecator, ca sa dea socoteala de lunga sa viata. "Cine poate cunoaste ratacirile inimii? - se ruga David Domnului, zicand: de pacatele cele ascunse ale inimii curateste-ma". Apostolul, dupa ce a recomandat credinciosilor sa savarseasca cu frica si cu cutremur lucrul mantuirii, arata ca nu stie nici despre sine cum va sta. "Ma tem, zice el, ca nu cumva, propovaduind altora, insumi sa ma fac vinovat". Sa nu ne miram, deci, cand aducerea aminte de judecata cea mai de pe urma umple de atata frica pe atatia crestini, care n-au trait dupa duhul evanghelic. Cate zile intunecate in care inima n-a avut un singur gand pentru cer! Cata raceala, cata neoranduiala in implinirea datoriilor! Cate dorinte vatamatoare! Cate fapte de rusine si nelegiuite! Cate nedreptati catre aproapele! Cum nu se va cutremura, la aducerea aminte de ceasul cel de pe urma, omul care a trait astfel? Fericitul Ieronim, in pustia unde petrecea, in nevointele cele mai aspre si in pustnicia cea mai desavarsita, credea totdeauna ca aude trambita cea mai de pe urma, si era cuprins de frica, aducandu-si aminte de viata sa din tinerete.

Sa fim deplin incredintati ca oamenii necurati nu vor intra in imparatia cerurilor, deci ca sa fii primit acolo trebuie sa fi pazit curatia sufletului nepatata, iar daca, din nenorocire, ai pierdut-o, sa o cureti prin pocainta. Dar vai! cine se gandeste in ziua de azi la acest adevar mare si infricosator? Indata ce ne vedem plini de sanatate si de bunastare, ne lasam tarati de vantul placerilor si al grijilor lumii, iar cand odihna silita a bolilor si a batranetii ne trage din acele amagiri, atunci ni se perinda in minte ganduri umilitoare si sufletul nostru este cuprins de durere. "Asupra mea s-a intarit mania Ta si toate valurile Tale le-ai adus peste mine! Peste mine au venit maniile Tale, infricosarile Tale m-au tulburat", zicea adesea Psalmistul. Ce stare dureroasa! Cu toate acestea , ea se poate preface intr-o stare mantuitoare. De aceea Proorocul-Imparat cerea de la Dumnezeu ca sa patrunda trupul lui cu frica dreptatii Sale cea rasplatitoare. Aceasta frica este inceputul intelepciunii, ea insufla cainta pentru pacatele trecute si slujeste de aparare impotriva ispitelor de fata. Daca n-am fi pierdut niciodata din vedere judecata cea mai de pe urma, n-am fi cazut in atatea pacate, caci este scris: "Adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale, si in veci nu vei pacatui".

Dumnezeu este nu numai un judecator drept, ci de mila Sa este plin tot pamantul si bunatatea Sa acopera cerurile. Frica ce ne-o insufla judecatile Sale trebuie sa fie totdeauna unita cu dragostea si nadejdea.

Tot ce s-ar putea spune despre dragostea unei mame pentru fiii sai nu este nimic in comparatie cu dragostea lui Dumnezeu pentru noi, fiinca-si are izvorul in dragostea cea nemarginita, care se intinde peste toata faptura. El ne spune: poate mama sa-si uite fiii sai? Si chiar mama de i-ar uita pe acestia, Eu nu te voi uita pe tine. Cat de dulce este aceasta fagaduinta! Cat de mangaietor poate fi acest gand pentru omul care, dupa ce a petrecut viata in pacate, voieste sa se intoarca la Domnul, catre seara vietii! Sa nu se teama ca Dumnezeul bunatatii si al milostivirii l-ar uita pe el, desi omul L-a uitat toata viata. Pastorul cel bun l-a urmat in toate caile si l-a intors din ratacire, nu s-a departat de el, ci a asteptat intoarcerea lui. Un cuvant, un suspin, o lacrima si darul se revarsa cu prisos, acolo unde s-a inmultit pacatul. La picioarele Crucii, mila si judecata s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat. Acolo noi vom putea culege mantuitoarele roade ale acestei legaturi.

Care poate fi nadejdea unui batran, care a petrecut cei mai multi din anii vietii sale in uitarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci cand se intoarce la sfarsitul vietii si poate chiar aproape de ceasul mortii? Daca iconomul cel credincios trebuie sa intre sigur intru bucuria Domnului sau, daca nu este rasplatire decat pentru acela care s-a luptat bine, care va fi atunci rasplatirea celui ce a intarziat cu pocainta si care a petrecut numai cateva zile cu implinirea datoriilor? Iata ce vor spune cu ingrijorare atatea suflete, care nu se intorc la Dumnezeu decat la sfarsitul vietii, si nu-I inchina Lui decat ramasita unei vieti petrecuta cu totul in robia lumii si a patimilor. Daca dumnezeiasca bunatate n-ar fi hotarat sa ne punem aceasta intrebare si nu s-ar fi ingrijit sa ne incredinteze de adevarul ei, prea putini oameni s-ar pogori in mormant cu dulcea nadejde de a castiga bunatatile cele vesnice, fiindca, pe drept cuvant, fiecare aduna ce a semanat. Dar sa ascultam Sfanta Evanghelie. Ascultati, in mod deosebit, voi, batranilor care va intoarceti la Domnul, caci pentru mangaierea voastra Mantuitorul lumii a grait aceasta pilda: "Asemenea este imparatia cerului cu stapanul casei care a iesit dis-de-dimineata sa tocmeasca lucratori la via sa, si tocmindu-se cu lucratorii cate un dinar pe zi, i-a trimis in via sa. Si iesind la al treilea ceas, a vazut pe altii stand in targ fara de lucru, si a zis si acelora: mergeti si voi in vie si ce va fi cu dreptul voi da voua, iar ei au mers. Iarasi iesind intr-al saselea si al noulea ceas, a facut asemenea. Iar intr-al unsprezecelea ceas, iesind din nou, a aflat pe altii stand fara de lucru si a zis lor: ce ati stat aici toata ziua fara de lucru? I-au raspuns lui: nimeni nu ne-a tocmit pe noi. Zis-a lor: mergeti si voi in via mea, si ce va fi cu dreptul veti lua. Iar daca s-a facut seara, a zis Domnul viei catre logofatul sau: cheama pe lucratori si le da plata lor, incepand de la cei de pe urma pana la cei dintai. Deci venind cei de la al unsprezecelea ceas, au luat cate un dinar, iar venind cei dintai socoteau ca vor lua mai mult, dar au luat si ei cate un dinar. Iar dupa ce au luat, carteau impotriva stapanului casei, zicand ca acestia de pe urma numai un ceas au lucrat, si i-a platit intocmai cu noi, care am purtat greutatea zilei si zaduful. Iar el, raspunzand, a zis unuia dintre ei: "Prietene, nu-ti fac tie strambatate. Au nu cate un dinar te-ai tocmit cu mine? Ia-ti al tau si mergi! Ce-ti pasa ca voiesc ca si acestuia de pe urma sa-i dau ca si tie? Au doara nu mi se cade sa fac eu ce voiesc cu ale mele? Au este ochiul tau viclean, pentru ca eu sunt bun?"

Dumnezeul meu! fiindca Te-am cunoscut si Te-am iubit asa de tarziu, ajuta-mi ca sa nu pierd nici o zi din cele ce mi-au ramas.

Sfantul Pavel, dupa ce a imbatranit in apostolie, zicea plin de nadejde cereasca: "Eu iata ma jertfesc, si vremea despartirii mele s-a apropiat; lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit mie cununa dreptatii, pe care mi-o va da mie Domnul in ziua aceea, Judecatorul cel drept, si nu numai mie, ci si tuturor celor ce au iubit aratarea Lui".

Se poate sa nu doriti a vedea pe Acela Care a spus ucenicilor Sai credinciosi: "Iata, vin curand, si plata va fi cu mine"? Voi gemeti intru indelungatul vostru exil, caci, cata vreme veti locui acest trup, sunteti departe de Domnul, si ca exilati din patria voastra. Doriti sa va uniti cu Iisus Hristos? Aveti rabdare, ca Domnul este aproape!

Vino, o, Iisuse, vino cu plata Ta!

Gata este inima mea, Dumnezeule! Gata este inima mea, deschide-mi corturile Tale.

Cand voi intra in acest sfant locas? Ca sufletul meu a insetat de Dumnezeul cel viu.

Sfantul batran Simeon a asteptat ziua rascumpararii lui Israil, in toata curgerea lungii sale vieti. Lui i s-a dat sa vada si sa poarte in brate pe Acela Care era trimis Mantuitor de la Dumnezeu. In culmea bucuriei lui, a strigat: "Acum ma vei slobozi, Stapane, in pace, ca au vazut ochii mei lumina pregatita neamurilor, ca sa le lumineze, si acum ei nu mai vor sa vada altceva pe pamant. Zilele calatoriei mele s-au implinit, doresc sa ma unesc in sanul lui Avraam cu parintii mei, Patriarhii si Proorocii". Cati batrani, care au murit in buna credinta, au cantat aceasta cantare a eliberarii inainte de a muri! Cand Iisus Hristos se uneste cu un suflet, care gusta dulceata dragostei Lui, acest suflet nu mai poate dori altceva decat sa plece in pace din aceasta lume si sa se uneasca cu Domnul. "Vai, zicea David, cat s-a prelungit nemernicia mea!"

Sa ne inchipuim un om care multa vreme a fost lipsit de lumina, cand, in sfarsit, va zari o raza binefacatoare a soarelui si va vedea din nou frumusetile firii, cu cat nesat priveste si cat de mult isi doreste ca legaturile ce-l tin sa se rupa, sa se vada odata slobod, spre a se bucura de aceste frumuseti! De asemenea si bolnavul, care zace de mai mult timp pe patul durerii, cat de mult isi doreste sa se ridice si sa-si dobandeasca sanatatea! Ce putem spune despre aceasta dorinta? Ca se poate asemana cu dorinta sufletului crestinului adevarat, care arde sa se uneasca cu Facatorul pentru totdeauna si sa se bucure de vederea fetei Lui. Aflandu-se omul in acesta fericita dorinta, groaza mortii piere si batranetile, care il apropie de mormant, n-au nimic intristator. Insa pentru a parasi viata, cu cuget linistit si cu nadejde, trebuie ca omul sa fie sigur ca, primind sa piarda un bine, va castiga altul mai mare. Dar ce om n-ar vrea mai bine viata si fericirea vesnica, in locul unei vieti plina de suferinte si gemete, sub povara anilor si a neputintelor? Poate numai cei al caror cuget e muncit de viermele deznadejdii si al fricii.

si lui Dumnezeu lauda si inchinaciune.